Constantin Cosmin Pintilie este Associate în cadrul STOICA & Asociații. El participă la asistarea și reprezentarea clienților români și străini în litigii specifice de drept comercial, proceduri arbitrale, contencios administrativ și fiscal.

Conferința Data Protection Experts

Înregistrarea video

Transcriptul

Constantin Cosmin Pintilie: Bună ziua, mă bucur să mă aflu aici pentru dumneavoastră şi aş vrea să încep prin a menționa faptul că zilele trecute mă uitam printre numeroasele e-mailuri pe care le-am primit de la companii în care suntem informaţi cu privire la drepturile pe care le aveam în temeiul GDPR-ului. Am observat că în ceea ce priveşte dreptul la ştergerea datelor cu caracter personal se utilizează diferite denumiri. Am observat sintagma: aveţi dreptul la ştergerea datelor cu caracter personal, aveţi dreptul la ştergerea datelor cu caracter personal liniuţă dreptul de a fi uitat,  aveţi dreptul la ştergerea datelor cu caracter personal şi dreptul de a fi uitat. Și ceea ce m-a speriat cel mai tare este faptul că una dintre societăţi, care se întâmplă să fie şi firma de la care îmi comand pizza în mod obişnuit, m-a atenţionat cât se poate de clar că am dreptul de a fi uitat. Chiar nu mi-aş dori să mă uite, mai ales atunci când fac livrările. J

Ei bine, vreau pentru câteva momente să aduc în discuţie câteva observaţii privitoare la acest concept: Dreptul de a fi uitat. Este dreptul de a fi uitat, un drept subiectiv, un drept clasic? Din punctul meu de vedere, nu. Dreptul de a fi uitat este un concept legal, ceea ce juriştii denumesc ca fiind un termen umbrelă.

Vă propun o incursiune, cu 90 de ani în urmă, în California. Un complet de judecată, de la Curtea de Apel din California, în 1931, este chemat să soluţioneze următoarea cauză. Faptele ar putea fi cam astfel sintetizate: în 1918, la finalul primului război mondial, o persoană acuzată de practicarea prostituţiei şi printre altele de omor este achitată. Deși procesul a fost cunoscut, fiind mediatizat puternic în Statele Unite, după acest moment, persoana respectivă şi-a refăcut viaţa. Când spun că şi-a refăcut viaţa, mă refer la noi prieteni, s-a căsătorit, s-a angajat, pur şi simplu nu mai avea nicio legătură cu viaţa pe care o trăise înainte. Ei bine, în 1925, la opt ani distanţă, un producător american face un film, în care prezintă cu lux de amănunte viaţa persoanei respective. Mai mult decât atât, foloseşte numele persoanei şi în acelaşi timp îşi promovează filmul ca fiind inspirat din viaţa persoanei respective. Ei bine, imaginaţi-vă impactul pe care l-a avut acel film, acea mediatizare asupra persoanei, care îşi schimbase total viaţa. Ei bine, considerentele pe care acei judecători de la Curtea de Apel din California le-au reţinut acum mai bine de 90 de ani, înainte de intrarea în vigoare a GDPR-ului, sunt de o actualitate frapantă. De exemplu, instanţa a considerat că utilizarea numelui real al reclamantei în legătură cu incidentele din trecutul său şi publicitatea făcută filmului nu erau necesare. De asemenea, chiar dacă datele respective fuseseră făcute publice anterior, cu ocazia procesului în 1918, simplul interes economic al producătorului nu justifica evenimentele respective. Ei bine, neavând un temei juridic, aceşti judecători au trebuit să caute în legislaţia statului California şi au legat acest concept al dreptului de a fi uitat de dreptul la căutarea fericirii, care era menţionată în Constituţia statului.

Acest concept al dreptului de a fi uitat îl întâlnim şi în Marea Britanie. Începând cu 1974, avem o lege privind reabilitarea în Marea Britanie, o legislaţie înaintată aş spune eu, deoarece odată ispăşită pedeapsa și după trecerea unui anumit termen, o condamnare penală nu mai poate fi luată în considerare atunci când o persoană doreşte să se angajeze, să încheie o poliţă de asigurare sau, de exemplu, atunci când în faţa instanţei se ridică problema analizării personalităţii persoanei respective.

În Franţa conceptul de drept de a fi uitat apare cam în acelaşi context.

Aşadar, din punctul meu de vedere, nu putem pune semnul egalităţii între dreptul la ştergerea datelor cu caracter personal şi dreptul de a fi uitat. Dreptul de a fi uitat semnifică acea posibilitate, este acel concept care permite unei persoane să se opună în mod eficient aducerii trecutului său în actualitate, pentru ca faptele din trecut să nu mai fie readuse la cunoştinţa publicului.

Desigur prevederile art. 17 din GDPR pot fi folosite, pot constitui un mijloc eficient în exercitarea dreptului de a fi uitat.

După cum probabil ştiţi, dreptul la a şterge datelor cu caracter personal nu este un drept necondiţionat, ci dimpotrivă, persoana care solicită ştergerea datelor trebuie să îşi motiveze cererea pe anumite temeiuri, cum ar fi de exemplu, prelucrarea datelor a fost ilegală sau şi-a retras consimţământul şi nu există un alt temei juridic pentru prelucrare. Slavă Domnului, Regulamentul prevede şi anumite excepţii în care operatorul are dreptul de a refuza ştergerea datelor cu caracter personal. De exemplu, există o obligaţie legală de a se păstra anumite date. Exemplul clasic este cel al normelor din domeniul contabilităţii. Însă, o adevărată bătălie se va duce între dreptul la ştergerea datelor cu caracter personal văzut ca o componentă a dreptului la protecţia datelor personale şi libertatea de exprimare şi dreptul la informare. Printre alte motive care pot fi invocate de către un operator pentru a se refuza ştergerea datelor cu caracter personal se află şi acesta expres menţionat în GDPR, cu privire la necesitatea prelucrării pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare şi la informare. În acest context, este foarte important să observăm un lucru. Avem două drepturi fundamentale ale omului care vor intra în conflict, pe de o parte, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal şi, pe de altă parte, cele pe care le-am menţionat anterior ţinând de libertatea de exprimare.

Sunt două drepturi fundamentale ale omului, şi aşa cum în numeroase rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, ambele se bucură de respect egal şi sunt esenţiale într-o societate democratică. Oricât de mult am vrea să credem că, în momentul de faţă, ne bucurăm de un super drept, acesta la protecţia datelor cu caracter personal, trebuie să mai ţinem seama că într-o societate mai sunt necesare şi altele. Cum se va vedea în cazul concret, cum se va asigura acest echilibru între cele două drepturi? Am vorbit de o bătălie, războiul a fost început undeva prin anii 80, dar etapa cea mai importantă sau, dacă nu cea mai importantă, cu siguranță cea mai cunoscută începe cu hotărârea celebră a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza Google Spain. Cred că ştiţi deja, este hotărârea care a permis persoanelor să solicite Google să delisteze din lista de rezultate, care este urmarea căutării prin motorul Google, pe baza criteriului numelui persoanei, anumite trimiteri, linkuri către informaţii care nu mai sunt de actualitate sau care nu respectă dreptul la viaţă privată. Ei bine, nu orice cerere pe care o vom adresa Google va fi automat acceptată. De altfel, conform ultimei statistici, numai 44% dintre cereri privind delistarea unor link-uri sunt acceptate de către Google. Și trebuie să aplicăm o serie de criterii pentru că și în această situație vorbim de asigurarea echilibrului între cele două drepturi fundamentale. Care sunt criteriile? Grupul de lucru 29 a făcut chiar un ghid, în care a menționat, printre altele, și următoarele: dacă persoana respectivă este o persoană publică, dacă este un minor, dacă există un interes public pentru ca informaţiile respective să fie cunoscute. În fine, vreau să mai subliniez în final că, toate aceste elemente sunt de fapt o consecință a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, dreptul de a fi uitat semnifică mult, mult mai mult decât dreptul la ștergerea datelor cu caracter personal. Deseori, va fi preferabilă o restricţionare a accesului, a prelucrării datelor cu caracter personal sau chiar o opoziție în dauna ştergerii. Imaginați-vă situația în care, chiar întemeiat, solicităm unei reviste sau unui ziar să șteargă din varianta imprimată datele noastre cu caracter personal. Este oarecum imposibil și oricum mi-aduce aminte de anumite practici din perioadele istoriei cu care poate nu ne mândrim. Această asigurare a echilibrului între drepturile fundamentale va trebui să se facă de la caz la caz.

Vă mulțumesc!